Autohipnoza -partea I

Creierul este impartit in doua regiuni.

CORTEXUL– este partea din creier care se ocupa cu gandirea.

THALAMUS sau SISTEMUL LIMBIC – este partea emotiva a creierului. De aici se genereaza reactiile de tip fuga/lupta. Fobiile (invataturi bazate intotdeauna pe spaima si adesea doar pe cate un incident similar) sunt create in sistemul limbic prin asocierea incorecta a unui element declansator cu o reactie de teama.

SUBCONSTIENTUL – toate amintirile, experientele si emotiile pe care nu le percepem alcatuiesc, la un moment dat, subconstientul. Este magazia in care se depoziteaza toate informatiile pe care le-am invatat sau perceput vreodata. Unele informatii traite sau aflate sunt foarte dificil de reamintit. Acestea se numesc amintiri reprimate. Subconstientul  cuprinde tot ce se afla in afara starii de constiinta lucida.

CONSTIENTUL este obiectivul asupra caruia ne focalizam atentia. Schimband subiectele carora le acordam atentie, ne modificam si starea de constiinta lucida.

AUTOHIPNOZA– include o diversitate de experiente care implica transferal starii mintale de la un nivel la altul. Cuprinde crearea fanteziei si a realitatii interioare, folosind puterea imaginatiei, in scopuri care variaza de la simpla relaxare pana la uciderea celulelor canceroase. Poate include perceptia unuia sau a tuturor simturilor in ochiul mintii. Prin urmare, cand traim in imaginatie, cu regularitate, experiente bogate sensorial (tot ceea ce vedem, simtim, auzim, mirosim si gustam) mintea noastra se va dirija spre transpunerea acelor creatii in realitate. Mai intai,vom invata sa cream stari mintale noi.

citesc Zorba Grecul

Dacă i-aş fi ascultat glasul – nu glasul, strigătul – viaţa mea ar fi dobândit un rost; aş fi trăit, cu sânge şi carne şi oase, ceea ce acum plănuiesc de parcă aş fi băut haşiş şi înfăptuiesc având ca unelte hârtia şi călimara. Nu am îndrăznit însă. Îl priveam pe Zorbas dansând în miez de noapte, nechezând şi strigându-mi să sar şi eu din carapacea comodă a cuminţeniei şi a obişnuinţei şi să pornim împreună în lungi călătorii, dar rămânem pe loc, dârdâind. De multe ori mi-a fost ruşine în viaţă surprinzându-mi sufletul că nu îndrăzneşte să facă ceea ce nebunia supremă – esenţa vieţii – îmi striga să fac; niciodată însă nu mi-a fost ruşine de sufletul meu ca în faţa lui Zorba.”

(fragment din prologul romanului „Alexis Zorbas”, traducere de Elena Lazăr. Cartea a fost publicată în 2008 la Editura Humanitas Fiction)

Marin Preda – “Viata ca o prada”

“Curând am auzit o voce interioară pe care o cunoşteam de mult, din lungii ani pe care îi petrecusem pe câmpia scăldată în soare. O uitasem fugind de ea şi anii o acoperiseră. Când mă culcam pe pământ şi muţenia lui îmi şoptea: „Şi tu vei fi mut şi vei fi una cu mine. Noi doi suntem prieteni, te las să trăieşti, bucură-te, dar eşti al meu. Nu acum, când eşti un copil, mai târziu… Restul, viaţa care ţi-a fost dată îţi aparţine, faci cu ea ce vrei, dar dacă mă uiţi, cu atât mai mare îţi va fi surpriza după ce anii tăi vor trece, când ne vom întâlni din nou şi va trebui să-ţi dai seama că nimic nu ţi-a mai rămas afară de mine. Nu mă uita şi atunci ai să vezi că tot ceea ce vei trăi, îţi va apărea ca un dar şi nu ca o cucerire a ta smintită. Nu e aşa că e plăcut să stăm noi de vorbă împreună? Când te întinzi cu spatele pe mine şi deasupra vezi cerul şi norii? N-o să ai niciodată mai mult decât ceea ce simţi în aceste clipe, nu uita, o, nu uita, şi atunci când va trebui să ne revedem şi să-ţi dau adăpost, vei fi ca şi acum şi nu te vei speria…” „Bine, am zis, înotând în ninsoare, mă plictiseşti, îţi cunosc glasul de mult… Florile câmpului îmi şopteau şi ele acelaşi lucru, ca şi cântecul greierilor sau apariţia berzelor în grâu, strigătul pitpalacului şi ţipătul ciocârliei, nu te uită nimeni, fii fără grijă” (Marin Preda – “Viata ca o prada”)

Lumina spirit viu” de OMRAAM MIKHAËL AIVANHOV:

“Acum câtiva zeci de ani, când înca se mai utilizau lampi cu petrol, în fiecare seara trebuia sa se curete sticla lampii. Arderea producea deseuri, petrolul prin ardere degaja un fel de funingine care se depunea pe sticla, si chiar daca flacara era aprinsa, lampa nu mai lumina, trebuia curatata. Acelasi  fenomen se petrece si  în noi, fiindca viata este o ardere, da,  gândurile, sentimentele, actele noastre, toate manifestarile noastre sunt rezultatul unei arderi. Pentru a produce flacara, acesta energie care ne da viata, trebuie sa existe undeva materiale pregatite pentru ardere. Dar aceasta combustie se însoteste inevitabil de deseuri care trebuiesc eliminate,  fiindca  asa  cum  sticla  lampii  nestearsa de  funingine nu  mai  da  lumina sau cum soba cu lemne sau carbuni necuratata de carbuni nu mai da caldura, tot asa omul care nu se purifica  se afunda în întuneric,  frig  si sfârseste prin  a-si  pierde viata. Din nefericire oamenii nu s-au gândit niciodata la aceste corespondente, si-si imagineaza ca pot trai foarte bine fara sa se preocupe de eliminarea impuritatilor. Ei stiu ca trebuie sa se spele în fiecare zi fiindca altfel porii pielii lor se vor închide si aceasta va dauna sanatatii. Dar interior nu se spala, de aceea porii pielii lor spirituale sunt astupati, nici o lumina nu ajunge la ei si ramân scufundati în întuneric, acuzând Cerul ca i-a abandonat si ca ramâne surd. Ei bine, Cerul nu ne-a abandonat si nu este nici surd!  Obstacolele vin de la noi, fiindca noi ne-am format în jur o crusta atât de groasa, am întarit-o si consolidat-o, încât nici Cerul n-o poate traversa….”

Schimba cliseul

”Defectele voastre, slăbiciunile voastre sunt ca niște clișee imprimate în voi și, indiferent ce faceți, ele sunt mereu acolo, prezente, pe cale să vă împingă să acționați în aceeași direcție. Deci, chiar dacă luptați întreaga viață, nu veți repurta nici o victorie. Pentru a triumfa, trebuie să pregătiți alt clișeu, luand o altă atitudine, obișnuindu-vă să aveți ganduri, sentimente diferite, să faceți alte gesturi. Acest lucru nu înseamnă că primul clișeu este șters, nu, el nu se șterge, el dispare într-un alt strat. Atata vreme cat vă mențineți în această nouă direcție, el va rămane îngropat, dar dacă nu vă veți menține, el se va manifesta din nou”, spunea Omraam Mikhael Aivanhov( ”Noul Pămant – Metode, exerciții, formule, rugăciuni” – Ed. Prosveta). Personal cred că, pană ce nu ne schimbăm vechile moduri de reacție, de gandire, de comportament, de acțiune și vorbim aici despre reacțiile negative, cele ce ne tulbură, ne crează suferință sau ne justifică răutatea, pană ce nu facem exercițiul schimbării conștiente în toate situațiile de viață, nu putem să ne așteptăm la a trăi ceva diferit.

Felul în care gandim devine un clișeu. Felul în care gandim ca este iubirea pe lumea asta se înregistrează în noi și apoi ne determină, ne condiționează reacțiile, gandurile, modul de a privi iubirea, relația cu altul, toate experiențele de iubire prin care trecem într-o viață întreagă. Dacă prima noastră experiență de iubire e percepută negativ, ochelarii prin care vom percepe toate iubirile noastre vor fi colorați tot mai profund, mai puternic și mai grav în culorile primei percepții. Vom privi iubirile noastre dintr-o ”casetă înregistrată” eronat, căreia îi adăugăm mereu și mereu, cu fiecare nouă experiență de iubire, energie, credit și putere. Procesul e valabil în tot ce facem; de la condusul mașinii și pană la gătit, de la modul în care facem sau nu facem curățenie și pană la felul în care iubim sau la felul în care suntem obișnuiți să reacționăm în toate legăturile noastre de viață.
Vestea rea este aceea că nu se poate șterge ceea ce ce am înregistrat în experiența noastră de viață; asta spune Aivanhov. Eu nu am certitudini în această privință, dar aș putea spune că am certitudini legate de ”puterea noastră de ne schimba clișeele”, adică avem puterea de a ne schimba gandurile, sentimentele, comportamentele, atitudinile și acțiunile. Schimband modul nostru negativ de a reacționa la tot ce ne apare în cale în această existență, alegand conștient să gandim, să simțim, să ne comportăm și să acționăm altfel decat am făcut în trecut în fața unei provocări sau a unei situații grele, schimbăm clișeele din trecut.
Lumea exterioară poate fi oricat de bună sau oricat de rea, dar important este să ne îmbunătățim pe noi înșine, căci noi percem în lume ceea ce credem despre ea, nu ceea ce este ea. Ura, în numele oricărei idei mărețe ar fi menținută în interiorul nostru, rămane un clișeu, care ne afectează profund, căci este o trăire autodistructivă, ce rămane înregistrată în noi și crează consecințe. Orice altă trăire îndoielnică devine tot clișeu și de aceea singurul lucru înțelept și vindecător pe care-l putem face este acela de a nu ne scuza în nici un fel, cu nici un argument ura, furia, respingerea, lipsa de bunătate, suferința și dezamăgirea. Trăirile noastre pot fi frumoase dacă alegem astfel, indiferent de felul în care aleg alții să trăiască. Clișeele iubirii, ale bucuriei, ale iertării, ale înțelegerii, ale frumuseții umane trebuie cultivate cu îndărătnicie în noi, căci numai iubind noi, fiind așa cum ne place să fie alții, suntem în adevăr și numai în acest adevăr ne putem schimba viețile.

Puterea vointei

            In fiinta umana se afla o puternica retea de forte si energii ascunse. Intregul nostru viitor, in nesfarsirea lui, este continut in germene in interiorul fiintei umane. Fericirea noastra este adanc inradacinata in noi, in profunzimile misterioase ale sufletului. Chiar Isus Hristos a afirmat ca ” IMPARATIA CERULUI SE AFLA INLAUNTRUL VOSTRU.”
Ne cheltuim vietile cu lucruri banale, parcurgem drumul existentei fara sa stim nimic despre noi insine, fara sa cunoastem aceste bogatii psihice a caror punere in valoare ne-ar asigura placeri fara numar.
            VOINTA este cea mai mare dintre toate puterile omenesti.Vointa de a trai, de a dezvolta in noi viata, atrage noi resurse vitale. Ceea ce conteaza mai presus de toate este sa intelegem faptul ca ca putem sa infaptuim totul in domeniu psihic. Nici o forta nu ramane sterila atunci cand se exercita in mod constant, in vederea unui scop pe care ni l-am propus. Vointa, increderea in sine, optimismul sunt tot atatea forte tenace, tot atatea baricade pe care pe care sufletul le opune tulburarilor de bechilibru , perturbatiilor interioare si exterioare. Ele sunt suficiente adeseori pentriu a indeparta raul, in vreme ce descurajarea , teama, neincrederea ne dezarmeaza, ne lasa lipsiti de aparare in fata raului. Simplu fapt de a privi in fata raul, pericolul si suferinta, cat si hotararea de a le infrunta si invinge, diminueaza amploarea efectelor acestora. Vointa este cea care a zamislit eroi.

Sa invatam  sa ne faurim o vointa puternica, sa ne intarim spiritul  si inima.

A vrea inseamna a putea. Puterea vointei este fara limite. Omul constient de el insusi, de resursele sale latente, isi sporeste fortele odata cu eforturile pe care le face. ( Fiinta si destin- Leon Denis)

DEPRESIA – Andrei Păunescu

    ”Când te pomeneşti cu depresia în coşul pieptului, nu mai contează cele 99 de argumente pe care le ai ca să fii fericit. Nu contează plusurile, nici dacă ai casă, nici dacă ai masă, nici dacă ai carieră, nici dacă ai o lume întreagă la picioare sau în jur, nici dacă iubeşti sau eşti iubit. Contează numai uriaşul minus care îţi apare de nu ştii unde şi ţi se întinde peste suflet, iar tu nu ai antidotul, pentru că depresia te prinde mereu cu antidotul plecat de acasă. Depresia este un mutant, un hibrid, o împrejurare atipică, un virus renăscut pe tulpini imprevizibile.
Uneori, depresia răsare, paradoxal, exact pe solul marilor împliniri, când nu mai ai pentru ce lupta. Câteodată, depresia ţi se cocoaţă în fiinţă pe scara normalităţii, pe care poţi fi în urcare şi în coborâre, firesc, între staţiile de bine şi de rău ale existenţei. De cele mai multe ori, însă, depresia vine din disperarea că ai toate crengile goale, deşi ai respectat bine instrucţiunile ca să dai roade: urmezi corect paşii, dar nu îţi iese nimic, nu cucereşti nicio cetate şi trăieşti minuscul. Şi mai e şi depresia care vine din dezamăgire, din minciună, din alegeri greşite, din ratări, din ghinionul care răstoarnă construcţia şi cupele cu şampanie chiar când te pregăteşti de inaugurare.
Oricine, orice, oricum, oricât şi oriunde ai fi, depresia te ajunge din urmă când i se face foame şi chef de priponire, nu când vrei tu să îţi plăteşti prin suferinţă impozitul normal, pentru clipele de bine. Virusul depresiei se descurcă, te încalecă şi îl simţi că are soluţii pentru toate împotrivirile: depresie de prea gol, depresie de preaplin, depresie de normalitate, depresie de aberant, depresie de atipic. Nimicul, întregul, partea şi atipicul hrănesc, după nevoia perversă, foamea depresiei.
Scăpare au mai ales cei a căror fiinţă este mult mai mult trup decât suflet, mult mai mult muşchi decât minte. Prin păcălirea cu fleacuri a fizicului suveran, pot păcăli şi intelectul minoritar. De o şansă, de o amânare a depresiei au parte şi cei al căror intelect nu este tulburat de prea multe întrebări (la ce-ţi trebuie, fă, să întrebi?), de incertitudini (ce-or fi alea, dragă?), de cărţi şi învăţătură (cunoaşterea te prosteşte, ascultă-mă pe mine!), de ştiinţă (şi prostul şi deşteptul tot la cimitir ajung, fii sigur!), de metafizică (scuteşte-mă cu prostiile, ce nu pot vedea şi pipăi nu există!), de neastâmpărul minţii (auzi, scumpi, lasă cartea, ia uite-aici, Biblia cică unde-i multă înţelepciune e şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa).
Privilegiaţi împotriva depresiei sunt, aşadar, cei cu imunitate mare la spirit. Ei pot ieşi din tentativele de prăbuşire în depresie mergând la meci cu camarazii de sărăcie culturală, bând o bere la taraba de tablă din stradă sau amintindu-şi că sunt aranjaţi, deci fericiţi, pentru că au o casă, două frigidere în funcţiune, copiii pe la şcoli unde nu înţeleg nimic, dar vor lua o diplomă, şi femeia în bucătărie, trebăluind (sau soţul, la „servici”, e mereu plecat, pute a tutun şi alcool, dar dă banul în casă).
Nicidecum nu dispreţuiesc automulţumirea celui fără prea multă minte şi fără prea multe raze de spirit. Nu mă uit cu superioritate la fericirea de altitudine joasă, dar reală, eficientă, a celor care au certitudini primare. Dimpotrivă, îi invidiez că au reuşit să fie fericiţi oricum şi, spunând aceasta, nu mă autoproclam membru al elitei de deştepţi, pentru că nu e nicio linişte să fii acolo. Îmi recunosc doar posibila abilitate de a înţelege câte ceva din condiţia noastră. Sau măcar din condiţia mea.
Depresia lucrează egal: dacă eşti mic, pentru că nu eşti format şi nu ştii să te aperi; dacă eşti matur, pentru că orice hop te aruncă în şanţ, la viteza mare a potenţialului maxim la care te găseşti; dacă eşti bătrân, pentru că ţi s-a subţiat scutul şi pentru că nu mai ai viaţa înainte pentru reparaţii capitale.
Depresia nu este rezultatul dintre multele plusuri, din care faci ceva scăderi şi aştepţi rezultatul, pozitiv oricum. Depresia este meteoritul care-ţi cade în cap în plin câmp gol împrejur, este secunda când o mie de victorii sunt anulate de un eşec. Nu funcţionează nici logica, nici aritmetica, nici soldul bogat de ieri. Nu mai ai acces nici la proviziile strânse pentru aşteptatele vremuri de criză.
Depresia e faţa tumefiată a unui luptător: după victorii fără număr, este bătut măr de un lup mai tânăr şi mulţimea rămâne cu impresia vânătăilor fatale de la final. Depresia este rodul legii nedrepte a excluderii, a regulii totul sau nimic, ca într-un grup de juraţi, care nu pot da verdictul, dacă unul singur nu s-a convins.
Depresia este bivoliţa care, după ce te iluzionează cu o găleată pe care ţi-a umplut-o cu lapte, se scapă în vas. Depresia este repetarea, la nesfârşit, a constatării Eccleziastului că o muscă înecată strică un butoi întreg de untdelemn bun.
Depresia este abuzul legii unanimităţii obligatorii, care calcă în picioare majoritatea, în numele unui prăpădit de vot împotrivă. Este apăsarea greşită pe tasta de ştergere, când epopeea la care ai trudit, uneori o viaţă întreagă, este aproape gata şi nu există pas înapoi, backup, undo şi nicio şansă de recurs.
Ultima impresie, ultima carte taie totul.”

Andrei Păunescu, 23 august 2012

http://andreipaunescu.blogspot.ro/2012/08/depresia-ultima-carte-taie-totul.html